prof. Cristina
Stan
Şcoala Gimnazială “C.
Giurescu” Chiojdu
Dorinţa unanimă a tuturor comunităţilor
educative şi a tuturor ministerelor educaţiei din lumea întreagă este de a face
din şcoală un altar împotriva violenţei. În pofida acestei dorinţe şi a
demersurilor comunitare pentru susţinerea unei educaţii îndreptate împotriva violenţei,
mass-media nu încetează să prezinte şi să acuze frecvent acte de violenţă ale
elevilor manifestate atât în şcoală, cât
şi în afara ei.
Cauza principlală care generează
violenţa şi inadaptarea şcolară la elevi este ruptura dintre instrucţie şi educaţie, ca urmare a
supraîncarcării conţinuturilor programelor şcolare şi a manualelor alternative,
sub presiunea exploziei informaţionale şi a cunoştinţelor acumulate în diverse
domenii.
Deficienţele de ordin organizatoric
(neadecvarea regimului de activitate intelectuală la particularităţile de
vârstă ale elevilor, supraîncărcarea cu teme a acestora, lipsa interesului şi a
preocupării unor cadre didactice pentru individualizarea procesului instructiv-educativ , pentru cooperare şi
corelare a exigenţelorşi aşteptărilor personale în raport cu nivelul de
pregătire a elevilor la disciplina respectivă, şi cu tehnicile de învăţare
activă şi de opreaţionalizare a obiectivelor;
lipsa unei esenţializări a cunoştinţelor, slaba motivare şi stimulare a
elevilor în procesul de predare - învăţare) întreţin o stare de stres
generalizat care predispune la acte de violenţă din partea elevilor.
Egalizarea democratică a şanselor
tuturor copiilor, urmărită prin activităţile de învăţământ, a avut efecte
negative, care sunt: uniformizarea măsurilor educaţionale, mărirea efectivelor
de elevi la clasă prin desfiinţarea unităţilor şcolare mici şi izolate,
plasarea în aceeaşi clasă a unor elevi cu potenţial intellectual diferit
(submediocri, mediocre, buni, excepţionali , şi chiar elevi cu dizabilităţi,
prin desfiinţarea unor şcoli speciale) a dus la creearea unor colective
eterogene, cu elevi ce provin din medii socio-culturale diferote, care
indifferent de nivelul de inteligenţă şi aptitudinile personale- sunt supuşi
unui regim egalitar de evaluare frontal, nediferenţiată şi standardizată la
maxim.
Supraîncărcarea şcolară este uneori
dublată şi de supraîncărcarea practicată de părinţi prin ore de meditaţii cu
efecte negative pe termen scurt asupra randamentului şcolar , care conduc la
pierderea interesului pentru startul individual, surmenaj, apatie , nevroze sau stări de depresie la elevi,
responsabile de un comportament violent. Aceşti elevi încep să manifeste
rezistenţă şi revoltă faţă de şcoală,
care îmbracă la început forme pasive de tip indirect protestatar (refuzul de a
participa la lecţii, indolenţă, mutism, absenteism selectie sau masiv la ore
ducând la abandon şcolar) şi forme directe de violenţă (insulte, jigniri,
ameninţări şi chiar lovirea unor cadre didactice, degradarea bunurilor din
şcoală, tulburarea sistematică a liniştii şi boicotarea activităţilor şcolare)
care atrag după sine exmatricularea/suspendarea şi trimiterea elevului în
spaţiul plin de ameninţări al străzii. Atitudinile şi acţiunile violente ce
reflect lipsa de respect faţă de cadrele didactice, reacţiile obraznice la
solicitările acestora, pot fi un răspuns la o intervenţie dură, neadecvată a
cadrului didactic sau o exprimare a nemulţumirii faţă de o notă primită şi faţă
de cerinţele exagerate ale şcolii.
Elevii buni pot fi nemulţumiţi de minima
solicitare de către şcoală a personalităţii şi creativităţii lor. Conformitatea
la manual sau la punctual de vedere al profesorului, respectarea rigidă a
baremurilor şi a grilelor de evaluare care pun accent cu prioritate pe memoria mecanică şi exactitatea fotografierilor
noţiunilor circumscrise de răspuns, le induc o stare de nelinişte şi revoltă,
generatoare de violenţă care conduce la deprecierea profesorului, la insularea
acetuia, la părăsirea ostentativă a orei, la reclamaţiile făcute şcolii etc.
Atitudinile denigratoare la adresa
profesorilor, sfidătoare şi arogante faţă de colegii de clasă pot fi explicate
uneori, prin atitudinea familiilor care supraevaluează fie datorită ignoranţei şi subculturii, fie
în baza unei situaţii material prospere şi a unei permisivităţi excesive
afişate faţă de copii lor.
Agresivitatea verbală sau fizică este o
deviere gravă de comportament întâlnită atât în şcoală , cât şi în afara ei. În
perimetrul şcolii, în lipsa unei organizări adecvate a vieţii şcolare, unii
elevi agresivi recurg la bătăi şi violenţă psihică pentru a-şi rezolva
conflictele. Fumatul, consumul de băuturi alcoolice şi de droguri, practicarea
jocurilor de noroc sau vicii care însoţesc comportamentul de tip deviant pe
care şcoala, familia şi ceilalţi factori educative au datoria să le combată.
Violenţa mentalităţilor şi a
prejudecăţilor unor profesori privind elevii buni provoacă la rândul lor
violenţă (profesorii care nu dau decât note limită în semestrul I pentru a-i
determina pe elevi să înveţe mai mult în semestrul următor; impunerea unui stil
autoritar sau etichetarea elevilor şi avansarea unor aprecieri peiorative şi
umilitoare asupra acestora, care ucid iniţiativa şi creativitatea, de genul :”
sunteţi nişte oligofreni”, “ai cap pătrat”, “tocmai tu!”, “cine te-a ajutat?”,
trebuie cenzurate şi inlocuite).
Lipsa unui echilibru între autoritatea
profesorului şi libertatea elevului în sala de clasă este un factor de risc
care poate genera agresivitate şi violenţă.
Relaţia autocratică profesor-elev
deteriorează climatul educaţional, necesar cooperării dintre cei doi în
procesul învăţării şcolare. Acest tip de relaţie a supravieţuit din evul mediu
până în zilele noastre, din raţiuni de
comoditate, pentru că îl scuteşte pe educator de dialog, de spirit iscoditor şi
de efort creativ şi a convenit regimului totalitar bazat pe obedienţă,
manipulare , dogmatism. Relaţia autocratică rezultată din dictonul magister
dixit este o relaţie de supunere a elevului redus la statutul
de obiect pasiv de către profesorul dominator.
Jean Piaget (1980) a observat primul că
metoda autoritară de morală este respinsă de către copii care cheltuiesc multă energie şi ingeniozitate
pentru a scăpa de constrângerea disciplinară, irosind energie şi resurse care
ar fi putut fi folosite pentru cooperare.
Practica şcolară a evidenţiat că nici
stilul laissez-faire promovat de “pedagogia şcolii” active a secolului
XX nu este lipsit de consecinţe negative, deoarece eliminarea completă a
constrângerilor exterioare în scopul susţinerii iniţiativei proprii şi a
cooperării liber consimţite a elevilor şi a profesorului în procesul de
învăţare, dincolo de avantajele ei în planul dezvoltării libere a
personalităţilor elevilor, a favorizat lâncezeala, lenea, cantonarea elevilor
în strategii de minimă rezistenţă, conducând la stagnare în dezvoltarea
personalităţii. De asemenea, liberalismul pedagogic excesiv al unor educatori
cu mai puţină experienţă îi îndeamnă la
autoinsuficienţă şi indiferenţă în relatia de comunicare cu elevii.
Se creează astfel un vid valoric, teren fertil
pentru încolţirea unor modele comportamenatale vicioase impuse violent de
mass-media, stradă sau de cei care vor să profite de pe urma lor.
Singurul tip de relaţie professor-elev
capabil să conducă la reducerea violenţei şi eliminarea cauzelor acesteia este
relaţia democratică, deoarece instituie un parteneriat liber consimţit între
cei doi agenţi ai învăţării, bazat pe respect reciproc, dialog şi cooperare
conduse discret de către profesor în calitate de manager educativ. Prin locul
şi rolul pe care îl ocupă în ochii elevilor săi, educatorul este o persoană
importantă pentru copil şi familia acestuia, de aceea, prin exemplul personal, cadrul didactic face
primul pas în educarea spre nonviolenţă. Stilul democratic eliberează toate
canalele de comunicare, reuşind să dezamorseze situaţiile conflictuale,
permiţând formarea discernământului critic între bine şi rău / moral-imoral,
ferindu-i în acest fel de tentaţii şi de influenţe socio-afective nocive care
cultivă abuzul şi violenţa.
Violenţa nu înseamnă autoritate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu