miercuri, 26 decembrie 2012

COMUNICAREA MANAGERIALĂ EFICIENTĂ: METODE DE PREZENTARE A DISCURSULUI



În afara calităţilor morale şi manageriale, directorul unităţii de învăţământ trebuie să fie un bun comunicator, îndeplinind, în acest fel, sarcina de distribuitor de informaţii şi consultant pentru echipa pe care o conduce. De aceea, managerul şcolar trebuie să stăpânească, dincolo de comunicarea didactică, principiile şi deprinderile unei comunicări manageriale eficiente, prin care să poată stabili relaţii interumane armonioase şi să realizeze un climat de parteneriat între toţi factorii care contribuie la educaţie.
Există foarte multe situaţii  în care managerul trebuie să facă dovada unei bune comunicări orale sau scrise, cel mai frecvent, însă, sunt situaţii de comunicare orală (discursurile din cadrul şedinţelor consiliilor profesorale sau cu părinţii, de analiză a lecţiilor asistate, de la începutul şi sfârşitul anului şcolar etc.). există patru metode majore de prezentare a discursului: discurs improvizat, prezentarea unui text memorat, citirea dintr-un manuscris şi prezentarea liberă.
Situaţiile de discurs improvizat nu ne lasă decât puţin timp sau deloc pentru a ne pregăti. În şedinţe, oricărui cadru didactic, nu numai directorului, i se poate cere să spună câteva cuvinte pe o temă pe care, în principiu, o cunoaşte. Pentru a face faţă acestei situaţii trebuie să ne bazăm pe cunoştinţele şi experienţa anterioară. Dacă avem la dispoziţie câteva minute, ne pregătim discursul improvizat identificând principalele pe care trebuie să le atingem. Dacă avem acces la orice tip de material pe care se poate scrie, ne notăm cuvintele-cheie pentru fiecare idee principală, fie în ordinea importanţei, fie aşa cum apar natural (cronologic sau spaţial). Această schemă ne va ajuta să nu uităm nimic din ceea ce este important de spus. Este bine să ne urmărim punctele verbal, pe măsură ce vorbim despre ele şi să ilustrăm fiecare idee cu exemple, iar la final să rezumăm şi să tragem concluziile.
Un discurs improvizat apare de obicei în contextul altor discursuri , anterioare. Acestea pot creea o atmosferă pentru prezentarea noastră. Putem face legături cu replicile celorlalţi vorbitori. Dacă ceilalţi au stat în picioare şi ni se pare că acest lucru a satisfăcut audienţa, vom proceda la fel. Pe de altă parte, dacă mai devreme vorbitorii au stat jos, le vom urma exemplul şi ne vom adapta tonul mesajului la această poziţie mai relaxată. Multe depind de succsesul pe care l-au avut ceilalţi vorbitori. Dacă aceştia au ofensat  ascultătorii ţinând prezentări  în picioare, rămânând aşezaţicreăm un contrast şi o distanţă faţă de ei, care ne avantajează .
A sta în picioare în timp ce vorbim este o formă de evidenţiere. Sugerează că avem ceva important de spus. Rămânând jos, audienţa poate aştepta mai puţin de la mesaj, anticipând o manieră informală de prezentare. Dacă, în cursul unei discuţii, anticipăm că vom vorbi de mai multe ori, putem să ne rezervăm modul mai formal de prezentare, în picioare, pentru momentul când facem cea mai importantă afirmaţie.
Din fericire, majoritatea discursurilor improvizate sunt relativ informale. Nimeni nu se aşteaptă la un discurs şlefuit pe moment, dar abilitatea de a se aduna ideile repede, de a le organiza eficient şi de a le prezenta cu încredere ne pune în avantaj şi în interacţiunile sociale. Principiile structurarii, dezvoltării şi susţinerii ideilor pe care le asimilăm când ne pregătim mai îndelung prezentările ne pot ajuta să devenim un vorbitor eficient.
Prezentările unui text memorat cer o abilitate considerabilă. De multe ori, novicii care încearcă să memoreze discursurile sunt atât de prinşi în reamintirea lor, încât uită să comunice cu audienţa. Prezentarea memorată devine deseori mai mult un monolog decât un discurs. Pentru că îi leagă de un text, abordarea memorată descurajează vorbitorii de a se adapta auditoriului în funcţie de reacţiile acestuia. Îi poate împiedica să amplifice punctele care trebuie clarificate. Există pericolul ca vorbitorul să sfârşească prin a privi lung către tavan, invocând sfinţii să-l ajute să-şi amintească ce urmează.
O altă problemă a discursurilor memorate este că trebuie scrise înainte. Majoritatea oamenilor nu scriu foarte bine în limbaj oral, pentru că au fost antrenţi în stilul scris. Între stilul oral şi cel scris există diferenţe majore. Un stil oral bun utilizează tipare scurte, directe, conversaţionale. Chiar fragmentele de propoziţii pot fi acceptabile. Repetiţia, reformularea, amplificarea sunt mai  necesare în vorbit decât în scris. Trebuie folosite imagini pentru ca auditoriul să vizualizeze subiectul.
Dacă simţim  nevoia memorării unui discurs, trebuie să ne asigurăm că acel discurs are un bun stil oral. Putem memora doar unele părţi ale discursului-introducerea sau concluzia- dar trebuie să evităm, în general, memorarea lui în întregime.
Prezentarea  citită dintr-un manuscris cere cel puţin tot atât talent ca şi prezentarea memorată. De asemenea, dă naştere cam la aceleşi probleme.
Majoritatea oamenilor nu citesc bine cu voce tare pentru alţii. Sună ca şi când ar citi, nu comunica. În plus, când vorbitorul intenţionează să citească dintr-un manuscris, nu repetă îndeajuns, nu se familiarizează cu ideile. A citi dintr-un manuscris pregătit este preferabil doar când o înlănţuire exactă de cuvinte este imperativă sau când constrângerile de timp sunt severe (prezentarea materialelor la simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc). Pe de altă parte, discursul oral poate include citate   sau date statistice   care se cer citite.
Pentru a face o prezentare citită care să funcţioneze în interesul şi nu în defavoarea oastră, este bine să ne asigurăm că mesajul are stil oral. Dacă e posibil vom folosi un print cu litere vizibile şi vom practica prezentarea discursului din manuscris pentru a ne familiariza cu el.
Prezentarea liberă este pregătită şi repetată, dar nu scrisă şi memorată.  când vorbim oral, ne folosim adesea de un scurt plan pe post de declanşator al memoriei. Acest plan de cuvinte-cheie este o versiune mai scurtă a planului formal mai complet. Se lucrează pornind de la un tipar sau o secvenţă de idei care a devenit foarte prezentă în mintea noastră. De fiecare dată când repetăm planurile, cel din mână şi cel din minte, cuvintele vor fi uşor diferite. Pentru că discursul nu este scris dinainte, limbajul pare mai spontan şi natural. În plus, acest mod de preyentare permite adaptarea la auditoriu pe măsură ce îi observăm reacţiile. Ne-a înţeles? E nevoie să definim un cuvânt pe care tocmai l-am folosit? Când prezentăm liber, putem monitoriza răspunsurile auditoriului şi putem face pe loc modificări.
Pentru că este nevoie de pregătire şi repetiţie, prezentarea liberă este mai şlefuită decât discursul improvizat. Pregătirea şi repetiţia se văd din organizarea mai îngrijită a materialului, susţinerea completă a punctelor de vedere şi uşurinţa cu care este prezentat discursul. Şi pentru ca ordinea şi alegerea cuvintelor nu sunt prestabilite, prezentarea orală permite o mai mare flexibilitate şi spontaneitate decât cea memorată sau citită. E mai uşor să dăm aparenţă de conversaţional când avem contactul direct cu ascultătorii, pe care-l permite prezentarea orală.
Comunicarea eficientă nu se rezumă numai la abilitatea de a vorbi. Liderii eficienţi trebuie să fie în aceeaşi măsură şi buni ascultători. Ascultarea  critică este  o abilitate dobâdită care implică auzirea, înţelegerea, interpretarea şi rememorarea mesajului. Abilitatea de comunicare a managerului, şi nu numai, constituie o exigeţă fundamentală pentru calitatea raporturilor interpersonale dintr-o organizaţie.

Prof. Stan Cristina , Şcoala Gimnazială Bâsca - Chiojdului, judeţul Buzău

luni, 17 decembrie 2012

ORA DE DIRIGENŢIE ÎN CONTEXTUL ÎNTREGII ACTIVITĂŢI INSTRUCTIV-EDUCATIVE A PROFESORILOR DIRIGINŢI



Oricât de bine ar fi concepută o activitate educaţională, ea nu poate avea valabilitate universală, datorită multitudinii de factori generali, întâmplători sau specific care intervin: fiziologici, sociali, psihosociali, pedagogici. Iată de ce, una şi aceeaşi acţiune educativă nu poate fi aplicată oriunde şi oricând, căci, în situaţii diferite, va duce la rezultate diferite.
Aşa cum spunea Tagore: Omul îşi poate lua cunoştinţele numai de la om. Aşa, bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul se modelează datorită sufletului altui om. De aceea , menirea principală a orei de dirigenţie este de a contribui la formarea personalităţii elevului în plan moral şi cetăţenesc. Aceste ore includ activităţi prin care se doreşte promovarea unui mod de comportare situate la nivelul cerinţelor de civilizaţie şi de cultură ale societăţii contemporane. De aceea, ele vizează stimularea aspitaţiilor positive, formarea de convingeri, obişnuinţe şi desprinderi de conduit ca viitor cetăţean, dezvoltarea continuă a universului spiritual al elevului, oferindu-i, totodată, prilej de a reflecta asupra propriei atitudini pe care trebuie s-o aibă faţă de realitate.
Potenţialul educative al orei de dirigenţie este incontestabil, dar nu trebuie să se piardă din vedere faptul că ora de dirigenţie este doar una dintre componentele procesului educaţional din şcoală, deci rolul ei nu trebuie supradimensionat.
Cu privire la tematica orelor de dirigenţie cercetarea pedagogică şi experienţa au consfinţit câteva adevăruri  . iată câteva dintre ele.
În ora de dirigenţie nu trebuie să se trateze teme de categoria celor înscrise în conţinutul programelor şcolare şi nici să cuprindă acţiuni ce se desfăşoară, obişnuit, în afara clasei sau şcolii.
Orele cu conţinut etic trebuie să ocupe un loc dominant în tematica fiecărui trimestru.  Această tematică se stabileşte ţinând seamă de imperativele generale ale muncii educative dar şi de dorinţele elevilor sau intuiţia profesorului diriginte în legătura cu problemele vârstei  lor, cu problemele realităţii sociale şi ale lumii contemporane (cum ar fi : “Realităţile dintre băieţi şi fete”, “Ce înseamnă a fi modern”, “Independenţa înseamnă nesupunere la disciplină?”, “Ce înseamnă să fi model?”. Temele alese trebuie să ţină seama de vârsta elevilor, precum şi de stadiul lor de dezvoltare în formarea personalităţii, să fie accesibile şi atractive.
Practica încărcării orei cu subiecte diferite trebuie combătută.
Principalele cauze ale neajunsurilor tematicii şi ale organizării orelor de dirigenţie ar fi substituirea unor teme specific dirigenţiei cu teme specific altor domenii de activitate (lecţii de specialitate şi activităţi extraşcolare, cultural artistice şi distractive: vizite, concursuri, medalioane literare), mimetismul,  lipsa de discernământ în stabilirea volumului optim de idei şi date ce urmează a fi puse în discuţia elevilor la orele de dirigenţie, neanunţarea din timp a temei viitoarei ore de dirigenţie, folosirea în exces a unor metode passive (referate, expuneri), regizarea orei, lipsa pregătirii profesorului diriginte.
Cu privire la tipologia orelor de dirigenţie marile direcţii ale activităţilor educative care s-au conturat şi consolidate în practica şcolară sunt următoarele: educaţia morală , educaţia cetăţenească, educaţia intelectuală, educaţia cultural-ştiinţifică, educaţia estetică şi educaţia sanitară.
Ora de dirigenţie constă în pregătirea elevului pentru integrare social activă şi lipsită de bruscheţe. De aici derivă alte elemente specifice orei de dirigenţie : un climat mai deschis şi mai destins, diversitate şi atractivitate.
Şi toate acestea se pot asigura prin exemple sugestive, prin apel la experienţa proprie elevilor, prin prezentarea unui registru larg de valori intelectuale, moral-civice, estetice etc, prin cunoaşterea criteriilor de apreciere a acestor valori.
Activitatea desfăşurată în ora de dirigenţie trebuie să evite forma clasica a lecţiilor. Nu trebuie să se uite nicio clipă că ora de dirigenţie trebuie să-i mobilizeze pe elevi, îndeosebi pe plan afectiv, de aceea trebuie alese forme şi metode care să-i angajeze. Nu metoda în sine asigură reuşita orei , ci folosirea ei adecvată, în raport cu situaţia concretă de la nivelul clasei.
Pedagogia ne învaţă că un bun diriginte este profesorul care are dragoste şi înţelegere pentru copii şi simţul răspunderii personale, are dorinţa de a-şi lărgi orizontul  de cultură, folosind experienţa sa în educarea elevilor, cunoaşte bine psihologia copiilor de diferite vârste, îşi cunoaşte bine proprii copii, are facultatea de a se situa în locul altuia, îşi pregăteşte cu grijă orele de dirigenţie, manifestă tact, discreţie şi bunăvoinţă, oferă exemplul personal colaborează correct şi serios cu familia şi ceilalţi profesori, ţine seama de opiniile elevilor.
Ora de dirigenţie îşi va atinge ţinta doar dacă ţinem seama de îndemnul lui şi mărturia lui Sofocle:  “Minuni sunt multe, dar nimic nu este mai minunat ca omul. Educaţia este cel mai frumos dar pe care acesta îl poate primi”.

PARINȚI ȘI PROFESORI ÎN FAȚA CATALOGULUI



prof. Stan Cristina
Școala Gimnazială C. Giurescu Chiojdu, jud. Buzău

Instalarea dificultaților la învățătură este întotdeauna rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori, uneori fiind aproape imposibil de stabilit căruia dintre ei îi revine rolul precumpănitor.
În cazul elevilor de liceu, care au trecut prin examenele de Evaluare Națională și au obținut rezultate bune, factorii care determină insuccesele școlare nu pot fi de natură intelectuală. De cele mai multe ori, factorii sunt de natură nonintelectuală și anume: instabilitate emoțională, motivație slabă, atitudine negativă, autoreglare deficitară sau de ordin familial.
Școala este cea care trebuie să pregătească și să asigure reușita școlară a elevilor, să combată  și să prevină efectiv pierderile școlare. Dar, de cele mai multe ori, cauzele insuccesului școlar (note slabe, corigențe) rămân necunoscute cadrelor didactice, eforturile lor rămân fără rezultat.  Responsabilitatea în acestor cazuri nedorite nu cade doar asupra cadrelor didactice, ci și asupra familiei.
Familia este cea care cunoaște programul extrașcolar al elevului, părinții trebuie să cunoască mediul pe care-l frecventează copiii și ei știu atmosfera de lucru a elevilor.
Sunt foarte multe cazurile în care părinții motivează că sarcinile școlare sunt dificile și, de aceea, copiii au  note slabe la învățătură. Alții consideră că profesorii sunt răspunzători de insuccesul școlar al elevilor, că sunt prea pretențioși.  alteori părinții manifestă o indiferență totală față de activitatea școlară, considerând că din momentul în care  copiii sunt în școală, doar școlii îi revine întreaga responsabilitate, iar lor nu le rămâne nimic de făcut.
Formarea și întărirea concepției juste, privitoare la copii, trebuie să se realizeze prin activitatea comună a învățătorilor și diriginților din școală și a părinților în familie.
Influența exemplului personal al educatorului asupra sufletelor tinere constituie principala forță educativă care nu poate fi înlocuită nici prin manualele școlaare, nici prin  moralizări, nici printr-un sistem de pedepse și recompense.
Într-o familie strâns unită și construită pe principii sănătoase, copilul crește cinstit, muncitor, conștiincios.
Pentru el,  autoritatea celor mari este de nezdruncinat. Relațiile de bună înțelegere, dragostea și afecțiunea dintre părinți dezvoltă la copil o fire deschisă, plină de încredere în sfaturile acestora. Certurile și relațiile brutale dintre părinți dezvoltă irascibilitatea, neîncrederea  și-l fac pe copil ssă aibă o fire închisă, plină de suspiciune.
Din partea părinților se cere multă răbdare, perseverență, prudență și atenție, sensibilitate, dar și exigență.
Stând de vorbă cu copiii, trebuie evitate glumele sau observațiile imprudente, deoarece fiecare cuvânt al părinților  este luat de ei drept adevăr, drept un model de urmat.
Cinstea și dragostea de adevăr, respectarea cuvântului sau a promisiunii date, sensibilitatea, respectul față de cei mari  trebuie dezvoltate la copii în procesul educației.  În familie se pun primele baze pentru o justă educare a voinței. A face din copil un om cu voință, un om independent este posibil numai dacă băiatul sau fetița vor fi obișnuiți încă din fragedă copilărie cu un regim precis de muncă,învățătură și odihnă.
Cinste și adevărul sunt deosebit de importante în viața copiilor și ele se pot forma tot în familie. Nu putem cere copiilor noștri să fie cinstiți și să spună întotdeauana adevărul, daca noi, părinții suntem necinstiți sau mințim. Totul depinde așadar, de metodele folosite de părinți pentru educarea copiilor și de comportamentul lor.
Nu trebuie să promitem copilului ceva imposibil și irealizabil pentru că orice promisiune trebuie îndeplinită. Un loc deosebit trebuie să-l ocupe educația în familie, curățenia, ordinea și grija pentru aspectul exterior. Curățenia și ordinea în cameră, în bucătărie, pe masă, atitudinea plină de grijă față de cărți și celelalte obiecte școlare, precum și buna-cuviință în raporturile cu vecinii, rudele, prietenii  îi obișnuiesc pe copii să fie disciplinați, ordonați și civilizați. Copiii trebuie să înțeleagă că niciodată aspectul lor exterior nu poate fi rupt de cel interior. Trebuie să-i învățăm și să le cerem copiilor noștrisă păstreze zi de zi ordinea și curățenia, să aibă grijă de îmbrăcămintea și lucrurile lor. Unul din mijloacele cele maai importante în sistemul de educație în familie este îndeplinirea strictă a regimului zilnic stabilit pentru copilul-școlar acasă. Copilul trebuie să aibă ore precise pentru pregătirea lecțiilor, pentru joacă și pentru plimbări, pentru îndeplinirea însărcinărilor casnice și pentru somn.
Succesul la învățătură depinde de planificarea justă a zilei de muncă. Orarul  zilei școlarului se atârnă  într-un loc vizibil alături de orarul școlar. Regimul zilnic variază în raport de anumite condiții ale familiei școlarului, de sănătatea și puterea de muncă a acestuia.
Părinții sunt cei chemați să controleze pregătirea lecțiilor de către copiii lor, să-i ajute la nevoie, asta neînsemnând să le facă temele, ci să-i învețe cu munca tenace, cu efortul zilnic -  care nu le poate aduce decât satisfacțiile dorite.
În famile se pun și bazele igienei personale. Camera de locuit trebuie să fie curată și aerisită, țmbrăcămintea bine întreținută, părul, mâinile, corpul și dinții  -  bine spălate.
Și să nu uităm că succesul educației copiilor noștri depinde și de legătura pe care familia trebuie s-o aibă cu școala, cu colectivul de cadre didactice. Numai împreună, părinți și profesori,  vom putea forma copii ordonați, disciplinați, cu cunoștințe temeinice și plini de perseverență.

CONTINUITATEA ACTIVITĂŢII INSTRUCTIV-EDUCATIVE LA CLASELE A IV- A ŞI A V - A



O problemă importantă în ceea ce priveşte continuitatea muncii instructiv-educative între clasa a IV-a şi a V-a este asigurarea unei legături între cunoştinţele şi deprinderile însuşite anterior şi cele noi. Ca profesoară de limba şi literatura  română, voi analiza câteva aspecte ale continuităţii din perspectiva materiei pe care o predau.
         Deprinderile şi cunoştinţele dobândite  în primii ani de şcoală, prin lecţiile de limba română constituie baza pentru însuşirea materialului predat în clasa a V-a la toate celelalte obiecte de învăţământ. Citirea curentă corectă, conştientă şi expresivă, posibilitatea de a înţelege un text, de a scoate ideile principale, de a reda conţinutul celor citite folosind o expunere închegată, exprimarea corectă orală şi în scris, scrierea ortografică şi estetică sunt principalele deprinderi pe care ar trebui să le însuşească toţi elevi  în primii patru ani de şcoală, pentru a-şi continua cu succes instruirea.
         Programa claselor I-IV cuprinde conţinutul formării acestor depărinderi, iar în clasa a V-a se continuă studiul limbii şi literaturii române, completându-se cu aspecte noi.
         Din observaţiile făcute pe parcursul mai multor ani de activitate, am constatat că ceea ce provoacă dificultăţi în însuşirea cunoştinţelor de limba română la clasa a V-a este volumul sensibil îmbogăţit de cunoştinţe noi. Acestea sunt, în mare parte, accesibile elevilor, dar numărul mare al noţiunilor noi prejudiciază asimilarea lor temeinică şi favorizează formalismul. Elevii au greutăţi la gramatică, provocate de volumul mare de cunoştinţe, privind declinarea şi conjugarea. Asigurarea continuităţii procesului  instructiv-educativ nu priveşte numai conţinutul învăţământului prevăzut în programa şcolară, ci modul în care acesta este expus în manualul şcolar. Deşi vizibil îmbunătăţite, manualele actuale nu corespund pe deplin cerinţelor faţă de un bun manual, menţinându-se mai ales acele deficienţe care fac manualul greu accesibil pentru elevi. Nerespectarea unei  treceri  fireşti  sub aspectul  gradării dificultăţii de la manualele pentru clasa a V-a instrumente de învăţare greu accesibile. Sunt de apreciat vocabularul, stilul, ilustraţiile şi aspectul grafic al majorităţii manualelor. În aceste condiţii, este şi normal ca elevii să se descurce mai greu, la începutul  clasei a V-a. Un manual bun ar înlătura parţial această ruptură care se manifestă între conţinutul programei clasei a IV-a şi a clasei a V-a.
Sistemul de muncă al cadrelor didactice, modul în care acestea dau viaţă acestui conţinut are, de asemenea, o foarte mare importanţă pentru înlăturarea greutăţilor de adaptare a elevilor la clasa a V-a. Trecerea de la un singur învăţător la mai mulţi profesori este considerată una din cauzele importante care influenţează adaptarea elevilor la clasa a V-a. Această schimbare nu constituie însă un impediment în procesul de integrare a elevilor în activitatea clasei a V-a, urmările înlocuirii învăţătorului de către un colectiv de profesori putând fi limitate prin măsuri ca : asistenţe ale profesorilor la lecţiile predate de învăţătorul clasei a IV-a, predarea de către profesori a unor lecţii la clasa a IV-a în scopul realizării acomodării elevilor „mici” cu stilul şi cerinţele profesorilor.
Situaţia clasei a V-a este agravată de exigenţa mărită a profesorului şi prin lipsa unei apropieri faţă de clasă. Înlocuirea învăţătorului s-ar face mai puţin simţită dacă profesorii ar cunoaşte şi ar păstra anumite elemente din activitatea acestuia, cu care elevii erau deprinşi din anii anteriori, impresia plăcută sau neplăcută a elevilor la prima lecţie ţinută de profesor face ca obiectul predat de acesta să se prezinte într-o lumină atrăgătoare, favorabilă sau dimpotrivă.
Lecţiile introductive de la începutul fiecărui an şcolar au o mare importanţă, prin acestea prezentându-li-se elevilor manualul, importanţa cunoştinţelor ce urmeză a fi acumulate, principalele forme de muncă. Recapitularea cunoştinţelor din ciclul primar trebuie realizată în deplină cunoaştere a conţinutului parcurs, pentru a nu li se pretinde copiilor cunoştinţe şi deprinderi care depăşeesc prevederile programei claselor I-IV. Acesă atitudine i-ar putea demobiliza.
Am constatat că uneori învăţătorii sunt indulgenţi în notare şi că-i obişnuiesc pe copii să primească, fără efort, numai calificative mari. Uneori mulţi absolvenţi ai clasei a IV-a au calificativul F.B. la toate obiectele, deşi pregătirea unora dintre ei este mai slabă. În clasa a V-a aceşti elevi sunt foarte contrariaţi vazând că nu izbutesc să obţină decât  note considerate necorespunzătoare şi sunt tentaţi să vadă în aceste note o dovadă a „persecuţiei” din partea profesorului. Acest lucru s-ar elimina dacă elevii ar fi deprinşi cu autocontrolul şi aprecierea justă a muncii lor. De asemenea, exigenţa crescută a profesorului faţă de elevii clasei a V-a poate influenţa negativ interesul lor pentru obiectul predat. Notarea judicioasă a elevilor atât în clasele primare, cât şi în clasa a V-a evită astfel de situaţii.
Am prezentat doar câteva aspecte şi măsuri prin care se poate asigura continuitatea activităţii instructiv-educative între clasa a IV-a şi a V-a, fără a avea pretenţia epuizării lor. Aceste măsuri se aplică în mod curent şi cu succes în şcoala noastră, dar condiţiile concrete de muncă din fiecare şcoală determină stabilirea unor măsuri corespunzătoare care să faciliteze procese de adaptare a absolvenţilor ciclului primar la activitatea clasei a V-a.

                                                                          Prof. Stan Cristina
                                                 Şcoala cu clasele I-VIII Bâsca - Chiojdului